Proiectul nostru începe în urma cu patru decenii, pe la mijlocul anilor 80. Este momentul în care un grup de tineri artiști plastici aleg să-și mute, informal, atelierele de creație în vechea fabrica de țiglă ce i-a aparținut industriașului Stephan Bohn. Bohn era la sfârșitul secolului XIX cel mai de succes producător de materiale ceramice din zona Banatului. De loc, Bohn era din Sankt Hubert, o colonie franceză aflată la câțiva kilometri între Kikinda și Jimbolia. (Drumul ce leagă Kikinda de Sankt Hubert/ Banatsko Veliko Selo se vede de pe situl proiectului nostru). Profitând de linia ferată construită între Szeged și Timișoara, Bohn construiește în cele doua localități doua mari fabrici de produse ceramice. In scurt timp (doar două decenii) imperiul lui se extindea în toată Ungaria, de la Bekescsaba până la Lugoj, însumând un patrimoniu inestimabil de clădiri industriale și cariere de argila. Privind în retrospectivă putem spune fără să greșim prea mult ca fabricile lui Stephan Bohn au făurit istoria modernă si o buna parte din cultura locurilor respective. Este cazul Jimboliei dar și al Kikindei. Dar dacă în Jimbolia, tranziția anilor 90 a avut ca rezultat demantelarea cărămidă cu cărămidă a acestui patrimoniu din care nu ne-au mai rămas decât carierele, în cazul Kikindei lucrurile au stat mai bine. Mutarea facilităților de producție într-o fabrica nouă, modernă, aflată doar la câteva sute de metri distanță a făcut loc unui nou tip de ocupație – rezidența artistică. Păstrând geniul locului, artiștii mutați în clădirea cuptorului circular al vechii fabrici au dus mai departe tradiția lumii tactile și materiale specifice argilei și a pământurilor Kikindei. Asa s-a născut Terra, cel mai important centru de sculptură în teracota din lume. Istoria acestui centru o puteți urmări aici https://terra.rs/en/
In ultimul deceniu, prin festivalul pe care îl organizează an de an, prin tabere de creație și rezidențe artistice, TERRA a acaparat un teritoriu fizic și simbolic, ce a depășit cu mult limitele vechii fabrici Bohn. Fabrica găzduiește încă atelierele de creație, în timp ce manejul vechii baze militare austro-ungare a fost transformat într-un imens spațiu de expunere. Aici, lânga manej, vom regasi și situl proiectului nostru din acest semestru. Problema pe care vom încerca sa o rezolvam este cea spațiului deja prea mic dedicat expunerii în sala existentă. Proiectul pe care vi-l propunem are ca scop creșterea acestei capacități, printr-o extensie sensibilă la calitățile formale și spațiale ale contextului existent. Înainte de orice va trebui sa înțelegem aceste calități și relații. Care este tipologia spațială și formală a clădirii existente? Cum ne apropiem de ea, cum intrăm în ea și cum circulam prin ea. Care este forma spațiilor de circulatie în relație cu lucrările expuse? Care este calitatea luminii la interior? Care este materialitatea clădirii existente și cum contribuie ea la ambienta spațiului? Toate aceste întrebări vor furniza răspunsuri ce ne vor informa asupra diferitelor posibilități de abordare a propriului proiect. Cuvantul care trebuie sa ne ghideze în acest demers este adecvarea.
PROBLEMA Din spatele fiecărei camere deschise întrevedem o altă CAMERĂ, a noastră ca într-o oglindă, dar şi a celorlalţi. 100 de camere. Putem construi o lume şi un oraş din toate aceste locuri neştiute? O comunitate a celor “închişi” în spatele unor ferestre digitale. Ne putem imagina acest proiect virtual ca o întâlnire a unor spaţii aflate la zeci sau chiar sute de kilometri distanţă? Camere mari sau mici, joase sau înalte, întunecoase sau luminate, pline de lucruri, suveniruri şi memorii sau goale şi austere, camere ce pulsează ritmic, sonor, significant, fiecare conform locurilor pe care cineva le-a creat într-însele. Camere ce cresc, se transformă şi multiplica imaginativ într-un palat fictiv al minţii izolate între patru pereți.
Cărămidă pe cărămidă, zid după zid, plin- gol, plin- gol, spaţii captive altor spaţii, camere inlantuite după alte camere, asemeni unei pulsaţii a imaginaţiei ce construieşte în jurul punct originar- camera voastră- palatul minţii creşte organic, materializând idei, senzaţii, dorinţe. Palatul minţii colecţionează camerele sufletului fiecăruia dintre noi. Camere luminoase, sau intunecoase şi umbroase, camere ascunse sau camere ce se arată lumii, înalte sau joase, regulate sau neregulate, camere ale tăcerii, camere ale întâlnirii. Dar cum sunt “cuibărite” toate aceste spaţii? Sunt ele înghesuite unele în altele, dense, sau singulare şi autotelice? Ţesuturi sau obiecte? Camere în competiţie sau camere în echilibru? Şi totuşi, chiar şi cele mai haotice şi complexe alcătuiri se supun unor reguli simple precum ierarhia, dominanta, echilibrul, direcţia. Cine ţine legate toate aceste spaţii? Există o margine a lumii, o limită între înăuntru și afară?. Intra muros şi extra muros. Între ziduri sau în afara lor? Fiecare palat, fiecare cetate este în definitiv o barieră între cei ce se afla înauntru lui şi cei ce rămân afară. Zidurile protejează mintea de agresiunile exteriorului, dar cum sunt zidurile acestui palat al minții pentru cei ce îl privesc din exterior? Sunt aceste ziduri înalte sau joase, reale sau imaginare, care este configurația lor şi cum definesc ele forma acestei lumi din camere?
Proiectul celor 1000 de camere ne pune în faţa a tot atâtea posibilităţi de a transpune în spaţiu arhitectural cotloanele minţii fiecăruia dintre noi. Vom construi în următoarele săptămâni, de la distanţă, palatele celor 100 de camere.
În primul exerciţiu din acest an v-am provocat să descoperiți/redescoperiți orașul Timișoara explorându-l, căutându-i calităţile spaţiale, ambianțele, atmosfera. Am văzut cum caracterul unui spațiu poate definit ca suma unor calităţi perceptive dar şi a unor moduri de utilizare. Spaţiul este o construcţie fizică dar şi mentală ce se se raportează la om, şi la nevoile lui specifice. Mare- mic, static- dinamic, natural – artificial, strâmt – larg, orizontal – vertical, drept – înclinat, texturat – lis, ușor – greu, proporţional disproporţional, liniştit-zgomotos, parfumat – urât mirositor etc. Toate aceste trăsături perceptive sunt lecturate prin filtrul corporal, prin simţuri. Dimensiunea compoziţională, ierahiile si ordonanța spațiului se decodifică însă prin apel la experiența vizuală. Dacă primele calități presupun o lectură senzorială, de la nivelul străzii, cele din urmă pot fi surprinse si printr-o citire raţională, de sus în jos. Dar lucrurile nu pot fi despărțite radical. Ființa umană are nevoie de ambele moduri de percepţie. Căutarea propriu-zisă a acestor caracteristici presupune identificarea unor pattern- uri, texturi şi reguli ce structurează forma și spaţiul.
Pentru următoarea săptămână ne vom continua exerciţiul de analiza urbană, utilizând privirea panoptică, aeriană. În acest sens vă veţi uita fiecare dintre voi la oraşul/ cartierul din care proveniţi utilizând hărţile Google. Folosind aceeaşi înălţime de privire, veţi observa scara oraşului, textura lui, densitatea şi granulaţia, accidentele ce-i alterează regulile, compoziţia urbană. Veţi căuta să identificaţi ţesuturi urbane ordonate/ dezordonate, structurate cartezian sau organic/ dense sau rarefiate, de tip figură sau fond. Exerciţiul se va concretiza printr-o prezentare comparativă ce va pune accent pe şase principii compoziţionale gestaltiste la alegerea voastră. Predarea și prezentarea exercițiului se va face pe formatul anexat temei. Pe fiecare planșă vor fi exemplificate două principii, utilizând doua vignete de tip pozitiv negativ, înfăţişând ţesutul studiat comparativ. (rezultă un total de patru vignete per planşa A3), un scurt text argumentativ şi o imagine desenată de la nivelul străzii. Vignietele unui caz analizat vor fi reprezentate după cum urmează: 1. clădiri pozitive (negre) pe fundalul spațiului străzii (alb), 2. spațiul străzii ca pozitiv (negru) și clădirile ca fond negativ (alb). Se vor evidenția astfel diferențele dintre țesuturi și obiecte.
Puncte în spaţiu, artefacte, limite, colţuri, cornişe şi socluri, pavimente, faţade şi plane verticale, străzi şi pieţe, curţi şi ganguri, repere şi figuri. Oameni în mişcare, oameni în repaus. Oraşul. Timp de o săptămână am folosit oraşul ca suport al explorării senzoriale. Prin kinestezie, am privit, am atins, am mirosit şi am ascultat oraşul. I-am descoperit locurile, am glisat de-a lungul axelor şi direcţiilor lui, am comparat configuraţii şi texturi, am perceput scara obiectelor şi a spaţiilor, am descifrat hermeneutica ascunsă şi motivaţia gesturilor arhitecturale. 100 de călători… fiecare din noi, cu propria cheie de lectură. Sensibilităţi şi curiozităţi în mişcare. Ultima etapă a călătoriei ne va aduce față în față din nou, ca în prima zi, de această dată, în jurul descoperirilor făcute de fiecare dintre noi. Vă propunem, aşadar, un exerciţiu de învăţare peer to peer. Luni, 11 octombrie, vă veţi prezenta unii altora aceste descoperiri. O veţi face în formatul unei prezentări Pecha Kucha ( https://en.wikipedia.org/wiki/PechaKucha ) scurtate la 15 slide-uri şi cinci minute per echipă. Atenţie! Formatul Pecha Kucka impune rigoare şi concizie. 15 slideruri pentru maxim 15 idei. 20 de secunde pentru fiecare slide/idee. Început – argument – concluzie. În final, fiecare fiecare prezentare trebuie să surprindă o idee generală, un concept clar urmărit şi susţinut, atât prin cele mai bune şi reprezentative imagini cât şi printr-un discurs clar şi la obiect.
Se dau patru prieteni: Otto – cultivă plante aromatice (rucola, rozmarin, busuioc, valeriană, lămâiţa, dar şi fructe din care face cidru şi oţet balsamic) si este un artist al pâinii de casă cu maia. Când nu îngrijeşte plantele, Otto colecţionează insecte şi fluturi. Otto ascultă neo-folk. Are un Jack Rusell Terrier pe nume Oscar, pe care îl adoră, deşi îi cam sapă grădina. Sasha – este pasionat de slow food şi fusion food. Fiind un veritabil globetrotter a învăţat şi strâns reţete cam de peste tot din lume, dar este îndrăgostit de deşert şi de Tinariwen. Mara – când nu e la jobul corporatist este o artistă a sushi-ului. Mara asculta Yoshiko Sai şi Maria Takeuchi şi iubește cam tot ce e japonez în general. Mara il ajuta pe Sasha la gătit. Iulian – este freelancer, dar creşte şi animale la ferma părinților; unde face cel mai bun parmezan cu chimion din Banat. Iulian o iubește în secret pe Mara. În rest fumează Viceroy si ascultă Mac deMarco.
În fiecare an, cu ocazia festivalului Plai, Otto, Sasha, Mara şi Iulian se întâlnesc într-un proiect de fusion cooking şi slow food. Pentru asta, au nevoie de un spaţiu în care să se întâlnească in parcul muzeului satului, timp trei luni, pe perioada verii, atât între ei, cât şi cu prietenii lor. Mâncarea bună este liantul lor. Tot în fiecare an cei patru lansează un concurs de arhitectură pentru acest pavilion, printr-un anunț care sună cam aşa:
Turnul de apă al castelului din parcul dendrologic de la Bazoș. (foto: Prin Banat)
Proiectul parcului botanic se închide cu o ultimă intervenție: o casă turn a cărui locatar este custodele acestui parc (un grădinar sau botanist aflat în rezidenta temporară). Locuința oferită spre rezidenta poate fi ocupată de un cuplu de adulți cu maxim un copil şi va avea în alcătuirea ei patru zone dispuse prin suprapunere în următoarea ordine: Parter: zonă de primire cu un mic birou, depozitare și un grup sanitar, Un nivel destinat zonei de zi alcătuit din; spațiu de zi, chicinetă/zonă de gatit, mic loc de luat masa pt două persoane, Un nivel destinat zonei de noapte alcătuit dintr-un dormitor şi o baie. (posibil o nişă de dormit pt un copil preşcolar) Un nivel deschis tip terasa sau logie (spaţiu privat al casei aflat în aer liber). Ultimele trei nivele pot fi suprapuse în orice ordine.
REGLEMENTĂRI URBANISTICE:
Clădirea poate fi pusă în orice poziţie pe sitului aflat în imediata vecinătate a serei botanice. Clădirea propusă va funcţiona ca o casă semnal şi se va armoniza compoziţional cu sera deja propusă. Suprafaţa construită la sol nu va depăşi 36mp. Regimul de înălţime maxim admis este de P+3 respectiv 15m.
Pentru primul proiect de verificare al acestui an vă propunem să vă imaginaţi modul prin care forma arhitecturală poate descrie o scenografie a jocului. În lucrarea Homo Ludens, Un studiu al Jocului ca element al culturii, publicata în 1939, istoricul olandez Johan Huizinga identifica jocul a fi principala acţiune ce defineşte existenţa noastră.
Jocul are semnificaţie “Aici (în joc) avem un moment foarte important: chiar și în cazul celor mai bazice forme ale regnului animal, jocul este mai mult decât un simplu fenomen fiziologic sau un reflex psihologic. El depășește limitele activității pur fizice sau pur biologice. Este o funcție semnificanta – adică, are un anumit sens. În joc există ceva, “o miză” care depășește nevoile imediate ale vieții și dă sens acțiunii. Toate jocurile înseamnă ceva. Dacă numim principiul activ care formează esența lui a fi “instinctul”, nu explicăm nimic; dacă îl numim “minte” sau “voință”, spunem prea mult. Oricum l-am considera, prin chiar faptul că el are un înțeles, prin natura lui, jocul denotă o calitate nonmaterială.” Jocul presupune distracţie “(…) distracția jocului, rezistă tuturor analizelor, interpretării logice. Ca şi concept, nu poate fi redus la nici o altă categorie mentală. Nici un alt limbaj modern cunoscut nu are echivalența exactă a cuvântului englezesc “fun” … Cu toate acestea, acest element distractiv caracterizează esenţa jocului. Aici avem de-a face cu o categorie absolut primară a vieţii, cunoscută de toată lumea la o privire, coborând până la nivelul animalului. Putem numi jocul a fi o “totalitate” în sensul modern al cuvântului, o totalitate pe care trebuie să încercăm să o înțelegem și să o evaluăm. De vreme ce realitatea jocului se extinde dincolo de sfera vieții umane, ea nu poate avea fundamente în nici o interpretare rațională, pentru că acest lucru ar limita jocul la oameni. Incidența jocului nu este asociată cu nici o etapă a civilizaţiei sau a vederii universului. Orice persoană gânditoare poate vedea dintr-o privire că jocul este un lucru de sine stătător, chiar dacă în limba lui nu există un concept general care să-l exprime. Jocul nu poate fi negat. Puteți nega, dacă doriți, aproape toate abstracțiile: dreptate, frumusețe, adevăr, minte, Dumnezeu. Puteți nega seriozitatea, dar nu jocul. Recunoscând puterea jocului, recunoașteți mintea, pentru că oricum l-am defini, în mod cert nu i-am putea oferi atributele lumii materiale. Chiar și în lumea animală el trece de limitele existenței fizice. Din punctul de vedere al unei lumi total deterministe, operate de forțe oarbe, jocul ar fi cu totul inutil. Jocul devine ușor de gândit și de înțeles atunci când un influx de minte descompune determinismul absolut al cosmosului. Însăși existența jocului confirmă în permanență natura supra logică a situației umane. Animalele se joacă, deci trebuie să fie mai mult decât lucruri mecanice. Jucăm și știm că ne jucăm, deci trebuie să fim mai mult decât ființe raționale, pentru că jocul este irațional.” Jocul presupune existenţa unei comunităţi de jucători “O comunitate de joc, în general, tinde să devină permanentă chiar și după terminarea jocului. Bineînțeles, nu fiecare joc de cu bile de marmură său fiecare partidă de bridge conduce la înființarea unui club. Dar sentimentul de a fi “împreună” într-o situație excepțională, de a împărți ceva important, de a te retrage reciproc de restul lumii și de a respinge normele obișnuite, își păstrează magia dincolo de durata jocului individual. Clubul este pentru joc ce este pălăria pentru cap. Ar fi greu să explicăm toate asociațiile pe care antropologul le numește “phratria” – de ex. clanuri, frății etc., pur și simplu ca comunități de joacă; totuși s-a arătat cât de greu este să trasezi linia dintre, pe de o parte, grupările sociale permanente – în special în culturile arhaice cu obiceiurile lor foarte importante, solemne și sacre – și sfera jocului pe cealaltă.” https://docs.google.com/viewerng/viewer?url=https://www.deepfun.com/wp-content/uploads/2016/12/Huizinga.pdf
În ultima săptămână a proiectului vom studia compoziția planşei de prezentare. Ca resurse bibliografice vă rugăm să consultați cartea Graphic Design for Architects, autor Karen Lewis: capitolele: Pages and Grids, Sample grids, Books/Page structure, Typeface organization, Competitions (tot), Architectural communication/ Diagramas, Rethorical Structures, Books/ Setting Type, Typographic mechanics. La notarea planşelor voastre vom urmări modul în care aţi respectat regulile şi indicaţiile din aceste capitole. O introducere suplimentară în subiect dar şi alte informaţii puteţi afla urmărind lecţiile inregistrate postate pe Campus Virtual.
Predarea planşelor în format digital se va face în assignment-ul de CV începând de vineri 2 aprilie până luni, 5 aprilie- ora 09.00. Se vor preda două planşe paginate pe sistem spread (facing pages) landscape sau portrait la alegere, în orice format ce respectă dimensiunile A3, sau A2. Dimensiunea se va alege în funcţie de capacităţile de procesare ale calculatoarelor voastre dar şi în corelare cu rezoluţia pieselor desenate făcute până în acest moment. Scara pieselor este la alegere, fiind dată de structura compozițională a paginatiei. Scara desenelor poate fi de 1:100 sau 1:200.
Corectura JOI 1.04 mock-up al celor două planse înfăţişând:
Rasterul structural, (sistemul de coloane şi registre compozitionale),
Relaţia de dimensiune grupare şi poziţie a pieselor desenate, ponderi si ierarhii pentru planuri secţiuni faţade, perspective, scheme, blocuri de text,
Corpul de literă ales pentru titluri şi indicaţii, dimensiunea şi poziţia zonelor de text,
Propunerea unei palete cromatice
Piesele obligatorii pentru planșele finale:
Plan de situație infatisand vecinătățile (alei de acces, parc, carosabil) cu indicarea nordului
Secțiuni orizontale (desenate tehnic, cu sugestii de materialitate și anturaj realizate vectorial. Nu sunt acceptate planuri exportate din Sketchup cu texturi și mapari bitmap)
Secțiuni verticale caracteristice, minim doua. (transversal si longitudinal) prin spațiile cele mai caracteristice infatisand modul de rezolvare al spatialitii de tip Raumplan. (desenate tehnic, cu sugestii de materialitate și anturaj realizate vectorial. Nu sunt acceptate planuri exportate din Sketchup cu texturi și mapari bitmap)
Sectiune perspectiva (optional) – cu redarea ambiantei si anturaj specific
Fațade caracteristice (minim doua)
Axonometrie a ansamblului + optional axonometrie explodata
O perspectiva exterioară la doua puncte de fugă cu observatorul la bulevard
O perspectiva exterioară la doua puncte de fugă cu observatorul la in zona parcului sau in zona accesului
Pentru predarea soluţiei de concept se vor pregăti următoarele piese desenate paginate pe format standard A3. (Piesele vor fi paginate fie pe verticală fie orizontală, cu centrul de greutate al piesei desenate în centrul foii). Predarea se face pe Campusul Virtual al UPT.
Planşa 1: Axonometrie aeriană înfăţişând soluţia propusă şi relaţiile cu vecinătăţile (drumuri, parc, clădiri, etc) Planşa 2 şi 3 : Planimetrie (secţiune orizontală înfăţişând toate spaţiile) Planşa 4: Două secţiuni caracteristice (longitudinal şi transversal) Planşa 5: Faţade caracteristice (sunt obligatorii faţadele întregului sit dinspre bulevard şi dinspre parc) Planşa 6: Minim trei scheme conceptuale înfăţişând ideea proiectului. Schemele pot face referire la relaţiile volumetrice, traseu mişcare, tipuri de spaţii, moduri de organizare.
Toate piesele desenate vor fi predate în condiţii grafice optime (desen tehnic editat). Se pot folosi culori în reprezentarea pieselor. Pe fiecare planşă va fi trecut în colţul de dreapta jos. -numele studentului, grupa, anul. (Font Arial narrow, dimensiune de 12)
„Heterotopia are puterea de a juxtapune într-un singur loc mai multe spații, mai multe amplasamente care, în ele însele, sunt incompatibile. Astfel, teatrul face să se succedă pe dreptunghiul scenei o întreagă serie de locuri străine unele de altele; la fel, cinematograful este un o foarte curioasă sală dreptunghiulară în fundul căreia, pe un ecran cu două dimensiuni, vedem proiectandu-se un spațiu cu trei dimensiuni; dar poate că exemplul cel mai vechi al acestor heterotopii în formă de amplasamente contradictorii îl constituie grădina. Nu trebuie să uităm că grădina, surprinzătoare creație milenară de-acum, avea în Orient semnificații foarte profunde și întrucâtva suprapuse. Grădina tradițională a persanilor era un spațiu sacru care trebuia să reunească în interiorul dreptunghiului său patru părți reprezentând cele patru părți ale lumii, cu un spațiu încă și mai sacru decît celelalte care era un fel de ombilic, buricul lumii așezat în mijlocul acesteia (aici se afla vasul decorativ și jetul de apă; și întreaga vegetație a grădinii trebuia să se repartizeze în acest spațiu, în acest soi de microcosmos. Cît privește covoarele, la originea acestea erau reproduceri de grădini. Grădina este un covor pe care întreaga lume vine să-și împlinească perfecțiunea simbolică, iar covorul, un fel de grădină mobilă prin spațiu. Grădina este cea mai mică parcelă a lumii și, apoi, totalitatea lumii. Încă din străfundurile Antichității, grădina este un soi de heterotopie fericită și universalizantă (de aici, grădinile noastre zoologice).”
Michel Foucault Altfel de spații (Dits et écrits, Gallimard, 1994, vol. IV, pp. 752-763)
Pajiștea Parcului Botanic din Timișoara, spațiu de rezervă, în așteptare la granița dintre natura și oraș, va fi tratată de fiecare dintre voi ca un spațiu al medierii dar și al juxtapunerilor dintre natură și arhitectură. Acum mai bine de trei decenii, aici trebuia să fie o seră. E rândul nostru să ne-o imaginăm, ca pe o heterotopie exotică a naturii capturate. Michel Foucault ne spune ca heterotopiile sunt lumi în alte lumi, înfăptuiri ale gândirii utopice, conținătoare a-scalare ce arhivează sau acumulează timp și artefacte, funcționând astfel în afara timpului. O seră este un astfel de spațiu, o capsulă atent croită în interiorul căreia natura este captivă și protejată în același timp, o arhivă artificială a speciilor, o arcă fragilă pusă în calea vremii. Sera este spațiul în care experiența sublimului natural e distilată într-o pastilă.
Dominik von Moos /// Amor Vacui – Haus im Wattenmeer /// 2016, cules de pe Of Houses
Iată-ne ajunşi la jumătatea exerciţiului nostru. Suntem într-o etapă ce ne înfăţişează toate camerele voastre într-o alcătuire spaţială ce negociază cu limitele formei, cu tensiunile dintre înăuntru şi afară sau dintre diferitele asamblaje aditive ale formei exterioare şi definiţia strictă şi clară a incintei. Pentru a putea înţelege mai bine toate aceste ingrediente conceptuale ale proiectului ne vom reîntâlni joi prin intermediul modelelor voastre tridimensionale. Pentru această corectură, toată lumea va avea aşadar un model tridimensional, sau o machetă de studiu, parcurse la nivel conceptual. Pe baza acestui model, după această şedintă, atenţia noastră se va îndrepta pe detaliile proiectului vostru, pe atmosferă şi pe metode de redare a ambiantei spaţiilor. Spor.
În următoarea săptămână din proiect vom studia diferite moduri de a ne organiza camerele în interiorul unei forme conţinătoare.
Formele în interiorul cărora vom opera sunt cele definite de incinta de 400mp.
Configuraţia incintei poate fi un pătrat, un cerc, un oval, un triunghi, un dreptunghi, o cruce elveţiană – un contur simplu, foarte clar definit ca forma și proportie.
Folosind procedee de alăturare a camerelor deja desenate vom simula diverse organizări aditive.
Acestea pot fi: CENTRALIZATE, LINIARE, RADIALE, AGLOMERATE, ÎN REŢEA
Pentru a studia aceste iteraţii compoziţionale vă veţi decupa planimetriile spaţiilor din carton negru la scara 1:100.
În continuare, veți genera pentru fiecare din cele cinci procedee de aditie câte două iterații folosind cea mai bună formă exterioară. Compoziția aditivă va fi realizata în interiorul incintei alese. Anumite camere pot sta însă pe limitele incintei și chiar pot sparge conturul acesteia pentru a realiza legături cu exteriorul. Al nouălea spaţiu (vertical) va fi materializat prin pată de culoare. Limita va fi materializată cu o linie cu grosimea de 5mm.
Odată cu poziționarea în compoziție, va trebui să vă imaginați natura limitelor acestor spații. De această dată, cu linie grafică, veți desena grosimea și configurația pereților de închidere ce vor crea separația dintre spațiile interioare și cele exterioare.
Până în final vor rezulta 10 compoziții aditive.
Fiecare iteraţie va fi salvată/ fotografiată şi arhivată pentru discuţii şi pentru predarea finală.
Atenţie la calitatea suitei de spaţii generate, la relaţia spaţiului interior cu exteriorul, la traseul generat între aceste spaţii, la relaţia ce se naşte cu limitele, la modul de iluminare al spaţiilor, la vederile generate. Deşi exerciţiul se rezolvă în plan va trebui să vă gândiţi şi la relaţia pe verticală, la secţiune. Diferenţele de nivel vor fi reprezentate prin desenarea în linie a scărilor ce fac trecerile de la o cotă la alta. Scările nu pot fi parte din camerele voastre. Ele vor fi întotdeauna în spații special dedicate lor, interioare sau exterioare. După același principiu vă puteți imagina și coridoare sau spații de legătură care trebuie însă să rămână într-un raport optim cu cel al camerelor.
Predarea:
În 20 noiembrie,pe CV se vor preda: 10 iteraţii în sistem pozitiv negativ (Nolli).
Tehnică la alegere: desen digital sau colaj fizic pe foi A3 (scara 1:100)
For this years BETA theme, RESPONSIBILITY, we though of speaking about our responsibility as tutors; towards our practice, towards our methodology and goals, but most importantly towards our students. Much to our surprise, considering the rather serious nature of the corresponding essays, we managed to reach the final selection. We would like to thank BETA for giving us the opportunity to highlight our teaching effort, even though we were perfectly aware that our political stance, or lack of it, would work against us. We would also like to thank our Alma Mater, as today it celebrates it’s centennial anniversary. We can only speak for it’s last decade, but throughout these past 10 years it, the University, has allowed us, and even payed us, to play and experiment and explore, shoulder to shoulder with our students and this has been a truly fulfilling experience for all. Until this will be again possible, and since we cannot play TETRAPOLIS this year, we salute our University’s moment of celebration with this humble participation .
Vivat, Crescat, Floreat!
Fascination street
text: Cristian Blidariu
By the age of 30 we were all somewhat consumed. We had only briefly lived, worked and practiced architecture through the first speculative bubble of the Romanian economy, a time of never before seen spending and investment, when no one really had any time to stop, and look and think and take a breath… And then, a bank somewhere on the other side of our world crashed and it all stopped. The global had taken its ultimate toll on the local. All of a sudden, we had all the time in the world. Time for us, one realizes in hindsight. But also, time to give, back where it was most needed; in our communities… and our community was that of the school. When it comes to responsibility it’s hard to say what others should or should not do, so this will be mostly about us, the group of tutors teaching the first year studio at the Faculty of Architecture in Timisoara, and its decade long history of soul searching by looking at what unbuilt, therapeutic/ maieutic architecture can do. A time when we rediscovered the fascinating tool that architecture can be in forging groups and communities. We asked ourselves if we could engage 100 individuals to work together and prove their merit, not against one another but with each other? So, we built a city, a utopia, or, heterotopia if one thinks of it more through Foucault’s mind. A city that is timeless, yet grounded in the problems of our time, limitless in its possibility to grow yet with a clear margin, style less yet bound by form and its relation to the space around it, a ship on which to sail on . We turned learning into playing, the studio into a game, the project into a process of discovery, its inherent competition into cooperation.
“Now this last-named element, the fun of playing, resists all analysis, all logical interpretation.” Johan Huizinga. Hommo Ludens
Two years had passed since our world collapsed, together with the world economy. Clients gone, budgets cut, prospects overturned. We turned to the only safe space that remained, the school, the place where one could still find some measure of purpose and meaning. And then, for reasons that I shall not describe, in the space of just one year, the two most experienced leaders of our studio left. Seven untenured teaching assistants, the oldest being not yet 30, remained. Primus inter pares was the author of this text. The prospect was frightening, as all the fun that we have had in the past as tutors was slowly being drained by our predicament. Little did we know, the fun was yet to come.
Form, Space, Order, Place and Atmosphere– our praxis of choice, our liturgy of meaning, the very relevance of these attributes was being questioned it seemed, by the nature of our new world. Suddenly, speaking about these qualities, even to our first-year students seemed reactionary. Form for form’s sake, was, after all, in spite of its fascinating appeal to our yet untrained students, an excess of our time, the manifestation of our collective failure as a species. Ranking shape over content, in a world of special effects constantly looking for a bigger bang, formalism was, as Marc Trieb noted in his essay written just before the crisis, not only the condition of our time but “the prime subject of marketing and designer attention”. For all the right reasons formalism was getting a bad reputation, yet one should not confuse formalism for form. Form is paramount to our understanding of the word. Plato saw in it the manifestation of an ideal. Christianity borrowed this idea replacing the ideal with divine Logos. Materialist philosophers saw forms as the ultimate manifestation of the cold and implacable atomic world. For a novice the confusion between form and formalism is easily made. “It is form we perceive, not process or intention”, yet its philologic attributes of choice hold a didactic value. Tectonic, stereotomic, material and immaterial qualities or compositional arrangements are all to a certain extent the very means of teaching architecture to a novice. Taken in isolation, however, as Trieb notes, formal values, turn to formalism, having only limited returns.
“Rather than “form follows fetish,” could we not look more carefully at an idea of content and its expression in form, space, and appropriateness to its environment and society? Rather than the ever more complex architecture, could we not return to an architectural sanity where a sense of a greater entity – whether that of the planet, the natural environment, the city, or the social group – enters actively into the consciousness of the designer?” Marc Treib, Formalism
Herein lay our problem, for if form truly was the shape of our intentions, our very means of reaching it had to be questioned and observed. Were the perception of beauty, of order and structure sufficient preconditions for form to take shape harmoniously, or were they culturally circumscribed by the relative interpretation of our time. “To be vital, form needs to reflect social values beyond those of aesthetic principle.” Trieb notes. What we needed then was an arrangement of a social milieu from which form, transcending any aesthetic predisposition, would naturally extrude itself into existence.
This in itself meant that the very fabric of our studio had to change, and with it the mechanics of pedagogy, our reasoning and motives, the logic of our praxis. Suddenly it became clear that our students’ very first assignment should place them not in competition, one against the other, but together, in a game format capable of building teams, and trust and long-term meaningful relationships.
A play-community generally tends to become permanent even after the game is over. (…)the feeling of being „apart together” in an exceptional situation, of sharing something important, of mutually withdrawing from the rest of the world and rejecting the usual norms, retains its magic beyond the duration of the individual game. Johan Huizinga. Hommo Ludens
The prospect of having a game, building up our students into a community, all whilst looking at the nature of form and space, and at the multiple ways through which they can be organised and shaped by certain specific needs (the requirements of the game), seemed like the logical thing to do. We thus turned the studio into a game, played, and bought the fun back into our praxis of teaching. This was our hypothesis and throughout seven different iterations we were able to test it and observe it grow, better it and even take into different areas of epistemic research. To understand the nature of the game a more didactic tone will ensue for the remainder of our text.
The methodology is simple, four weeks spent reading up the city, followed by another eight building it from ground up. As such, the game does not start until certain observations have been made about the nature of the play and objectives of the game. City building requires city reading, and for that we have the practice of Derive. As Guy Debord and his fellow situationists imagined it some 60 years ago, only the practice of drifting aimlessly can offer us any authentic reading of a city and its Psychogeographies. The Theory of the Derive is closely watched. As a performance through space it is never done in solitude. The Derive is performed in groups of two to three, for no longer than two to three hours. The participants are ideally from different geographic backgrounds- thus increasing the complexity of their reading apparatus. Impressions are never the same among the group. It’s only natural for us to practice the Derive. Sent in groups of two and three, for most of our students, the city presents itself anew, unknown, filled with surprises. Their gaze – that of the tourist- objective and superficial all at once. Their image of the city is purely visual even when a haptic reading is implied. There is no memory of place, no history, no personal connection. For others, the locals, the visual is no longer visible. When it is not collecting memories and feelings, the city is merely an assemblage of routines. Faced with one another, students need only debate their perceptions and impressions of the place, the haptic nature of its reality, its qualities of space and place.
Then come the maps. The everyday is truly seen at ground level but planning is often done from high above. One must always reconcile the clarity of the panoptic gaze with the asperities of the sidewalk. For this we look at maps. Students from different cities look at their own cities from high above, searching for common patterns, distinguishing order from chaos, organizing traits, and Gestalt principles of correlation. What was seen from ground up must be understood from above. And then, a third incursion into space, but this time, with a target. Paths, edges, districts, nodes, landmarks, all the elements describing Lynch’s image of the city are now considered and observed. Form is filled with meaning.
And then the city.
„To make a city the first thing you will need is a name to call it by” Deyan Sudjic writes. „Any name can work, though some certainly suggest a more successful future than others.” Ours was, and still is, TETRAPOLIS. Its etymology speaks for itself. TETRA- as in four, meaning four units of land 5×5 meters given to each student using the shapes of the Tetris game, a line, an L a T a Z- the spatial and material resource. Shapes to negotiate around and fit onto a game board- the topography of the city, the space where dialogue, or the lack of it for that matter, creates form and space. Enter the POLIS. Like any polis, our city is defined by the power of its citizens, by its community. 100 strangers (this is our students’ very first project) banding together to form four communities, the four neighbouring quarters of the same city. Playing, as Huizinga notices, is not however devoid of competition, and our quarters are, in fact, competing neighbourhoods. As is the case with every real city, Tetrapolis is in itself bound by building rules and means of societal conduct. Afterall,„play is free movement within a more rigid structure.” (Katie Salen and Eric Zimmerman, Rules of Play: Game Design Fundamentals, 2003). The rigid structure in this case is the game board, four neighbouring quarters each described by a 10 by 10 grid of 5m by 5m squares. Like real settlers, within it, each student must place his designated parcel of land, donating one fourth of his land for public space: roads and squares. The process requires careful negotiation as all inhabitants must have free access to their own plot. The multiple configurations of L’s, T’s, I’s and Z’s create variety and complexity. In the seven years of playing no two quarters were alike in their layout or formal image. But perhaps the most important lesson to be learned is gained through working in such tight quarters, resulting in a dense fabric that questions the relations and spatial tensions between every other object. Students have no other option but to cooperate if they are to reach a meaningful spatial composition.
And yet form is not bound only by topography, but also through its materiality. Our materiality is well chosen, for it is born out of this land. Topography is not only a spatial resource but a finite material one as well. Brick, or rammed earth is the material of choice. It is acquired by digging up the site, thus generating the overall topography of the quarter, its highs and lows, its landscape quality. Brick, as we know from Louis Kahn, has its own desires. It thirsts to be built and arranged in certain ways. Brick is didactic. Thus, the structure informs the form of its requirements. Brick as a resourceful, back to basics material, creates not only a stereotomic language but a genius locci for our place. Moreover, as Densie Scot Brown observes in her essay on the Everyday; “everyday construction uses methods that are conventional in their time and place. This makes for an orderly urban form, particularly when it is built by one culture group.“ In our case this amounts to four culture groups, defining themselves through the various spatial strategies they employ throughout the game. In the end the image of the city, the form it assumes, speaks for the many intentions and their process of fruition. The invisible is made visible. An observable spatial culture is born out of a certain set of preconditions and desires.
But what of its epistemic value?
In the case of our students the objectives are quite simple. Observe a context, built or unbuilt. Learn about its qualities, formal or phenomenological. Debate these qualities and readdress them in a new context. How is spatial quality to be achieved through form and space? How does one negotiate with the tensions between private and public space? How is this achievable through cooperation whilst also following individual goals? What is the material nature of form and how can it inform us on what can and cannot be built? How does one handle finite resources? To what extent does cooperation define a discernable image of a spatial culture.
In our case, the exercise offers a glimpse into what a participatory process can amount to, based on the different steering strategies that are employed. In this effect three main stages of the exercise were observed.
The first stage was the anarchic stage. We call so since the entire ethos was one where students were left to handle their own group tensions without any formal steering on our behalf. It is only fair, at this stage, to mention what was probably the most important influence on our mindset at the time. This intellectual resource offers an explanation on the outcome of the first two iterations of Tetrapolis.
By 2010 we had been introduced by accident to the fabulous project New Babylon developed over the span of some two decades by the influential dutch artist/architect Constant Nieuwenhuys. One must understand that situationist literature was virtually nonexistent at the time as none of it had been translated into romanian. Still isn’t. Situationism was not a part our our academic canon. The Cobra movement was known mainly by artists, and ene then, mostly for its plastic discourse. Its links to our field were known mainly through the projects of Aldo van Eyck. Constant was fresh. His ethos and methodology- an artist doing architecture, but as an art form- were fascinating for their epistemic possibilities. His New Babylon project with its multylayed models informed us on how we might also approach our own methodology of teaching. For several years we had been doing two types of distinct formal studies with our students: excavated space and tectonic space. Each student would give an individual response to these purely formal tasks. In time, this however proved to fall in the category of pastiche, as more and more winning solutions were being discovered and transmitted down the line, from one group of students to another. Clearly, something needed to be done to escape this type of formalism. One solution was to give up on individual responses althogether. Another was to find the right ethos for us to explore form, but this time in a contextual setting. Much like his babilonian architecture, Constant offered us the solution for linking these ideas into one big structure: the city below and the city above, two conditions of the same space, two familiar yet new ways of exploring form and space. Thus, for the first two years TETRAPOLIS was a cloud of tectonic structures, floating/ resting on a topography of excavated caves. The process was messy. Students would always start by making the topography without knowing that something would eventually be built on top of it. Constant’s New Babilon is just such a structure. A psychogeographic layer of ambiances, an assemblage of somewhat absurd constructions without a clear function, spanning the entire existing globe, linking existing urban fabrics. In his project it is the inhabitants that build the architecture, through spatial practice. In this respect New Babylon presents itself as a DiY product yet, in reality, it is a simulation, the figment of one mind, Constant’s. In our case, Tetrapolis would truly employ Constant’s ideal, as every student would be building their own space as an inhabitant of this world. Not without chaotic results. Building for oneself proves difficult as we had seen. Students main problem was in relating the spatial qualities that they employed with their own representation of self. Some exaggerated their status; others were dry and restrained. Most of the time the process and intention proved to be more interesting than the outcome. The end product was never beautiful and rarely had any sense of unity. Constant would have been proud of it. It was clear that the lack of normative constraints was unable to stimulate any common denominator. After two years we took a much-needed break.
The second phase is the literary one. This time our steering was more intense especially in trying to better define the inhabitants of Tetrapolis. The students we decided, would no longer inhabit this city, as they struggled to find a language equating their traits. Instead, each student would present as a citizen a character from a book of his own choosing. Literary characters, we thought, would present students with clearer traits, further leading towards a more narrative architecture. Some of these characters had to be main protagonists, some villains, some secondary ones. They each had a back story and a motivation for living in the city. Some characters banded together while others isolated themselves from the rest. This is also the time when we let go of the tectonic overlay. Tetrapolis would be, from now on, simply be a city of mass, built in brick out of a carefully planned topography. The results improved immediately as formal and spatial decisions began to mirror these narrative traits. However, we quickly noticed that after the second year several characters would be recurring as winning solutions. It seemed that we had been outplayed again.
In its third and final stage Tetrapolis became a city for famous architects. This might sound like an extreme gesture on our behalf. The reasoning however is quite simple. At this stage of the experiment we simply wanted to see how language is informed by culture, in our case though already established spatial and formal themes. This was by no means to be an exercise in style, however. By far, as we progressed, the style became ever more timeless, even if postmodern in its treatment of the structural musings of brick. The referenced architects are chosen for specific themes: light, shadow, material, transparency, atmosphere, tectonics, surface, spatial layouts, nature, detailing. The approach toward these topics is an informed one, of humanistic scope. These are not just simple alibis for form but ways through which form, in itself, is seen as an expression of culture. In the end, form is the manifestation of a belief system, of an ideology. It is, as we already have seen, the embodiment of process and intention. Within it resides its moral content, its fascinating power. Form should be approached responsibly for it has consequences in the realm of the commons. Empowering life or obliterating it just as easily.
PROBLEMA Din spatele fiecărei camere deschise întrevedem o altă CAMERĂ, a noastră ca într-o oglindă, dar şi a celorlalţi. 100 de camere. Putem construi o lume şi un oraş din toate aceste locuri neştiute? O comunitate a celor “închişi” în spatele unor ferestre digitale. Ne putem imagina acest proiect virtual ca o întâlnire a unor spaţii aflate la zeci sau chiar sute de kilometri distanţă? Camere mari sau mici, joase sau înalte, întunecoase sau luminate, pline de lucruri, suveniruri şi memorii sau goale şi austere, camere ce pulsează ritmic, sonor, significant, fiecare conform locurilor pe care cineva le-a creat într-însele. Camere ce cresc, se transformă şi multiplica imaginativ într-un palat fictiv al minţii izolate între patru pereți.
Cărămidă pe cărămidă, zid după zid, plin- gol, plin- gol, spaţii captive altor spaţii, camere inlantuite după alte camere, asemeni unei pulsaţii a imaginaţiei ce construieşte în jurul punct originar- camera voastra- palatul minţii creşte organic, materializând idei, senzaţii, dorinţe. Palatul minţii colecţionează camerele sufletului fiecăruia dintre noi. Camere luminoase, sau intunecoase şi umbroase, camere ascunse sau camere ce se arată lumii, înalte sau joase, regulate sau neregulate, camere ale tăcerii, camere ale întâlnirii. Dar cum sunt “cuibărite” toate aceste spaţii? Sunt ele înghesuite unele în altele, dense, sau singulare şi autotelice? Ţesuturi sau obiecte? Camere în competiţie sau camere în echilibru? Şi totuşi, chiar şi cele mai haotice şi complexe alcătuiri se supun unor reguli simple precum ierarhia, dominanta, echilibrul, direcţia. Cine ţine legate toate aceste spaţii? Există o margine a lumii, o limită între înăuntru și afară? Intra muros şi extra muros. Între ziduri sau în afara lor? Fiecare palat, fiecare cetate este în definitiv o barieră între cei ce se afla înauntru lui şi cei ce rămân afară. Zidurile protejează mintea de agresiunile exteriorului, dar cum sunt zidurile acestui palat al minții pentru cei ce îl privesc din exterior? Sunt aceste ziduri înalte sau joase, reale sau imaginare, care este configurația lor şi cum definesc ele forma acestei lumi din camere?
Proiectul celor 1000 de camere ne pune în faţa a tot atâtea posibilităţi de a transpune în spaţiu arhitectural cotloanele minţii fiecăruia dintre noi. Vom construi în următoarele şase săptămâni, de la distanţă, palatele celor 100 de camere.
S2 predare vineri 13.11 pana la 23.59 pe Campus Virtual
Se vor preda trei planse A3 (in format digital ) cu reprezentarea in pozitiv (figura hasurata pe fond alb) a spatiilor imaginate conform plansei model. Nu se vor desena limitele ci doar spatiul.
Plansa 1 trei cuvinte, Plansa 2 trei lucrari de arta (denumire sau poza pe randul din mijloc) Plansa 3 muzica (denumire)
Din spatele fiecărei camere deschise întrevedem o altă CAMERĂ, a noastră ca într-o oglindă, dar si a celorlalţi. 100 de camere. Putem construi o lume şi un oraş din toate aceste locuri neştiute? O comunitate a celor “închişi” în spatele unor ferestre digitale. Ne putem imagina acest proiect virtual ca o întâlnire a unor spaţii aflate la zeci sau chiar sute de kilometri distanţă? Camere mari sau mici, joase sau înalte, întunecoase sau luminate, pline de lucruri, suveniruri şi memorii sau goale şi austere, camere ce pulsează ritmic, sonor, semnificant, fiecare conform locurilor pe care cineva le-a creat într-însele. Camere ce cresc, se transformă şi multiplică imaginativ într-un palat fictiv al minţii izolate între patru pereți.
Săptămâna trecută am încheiat practica de portofolii a anului 1. Digitalizarea forţată de pandemia COVID-19, ne-a permis în acest an să ne familiarizăm nu doar cu mediul de predare virtual cât şi cu o serie de unelte străine până acum anului 1. Ne bucurăm că în ciuda condiţiilor dificile de comunicare am reuşit, în această vară, să mai adăugăm un program- InDesign- pe lângă suita deja dobândită în cel de-al doilea semestru; Sketchup, Photoshop. Uneltele digitale nu sunt însă suficiente fără un fundament teoretic. În cele două săptămâni de practică, am introdus o serie de noţiuni fundamentale specifice designului grafic: compoziţia unui layout, relaţie figură text, probleme de pondere şi ierarhii, noţiuni de typography, document pacing şi identitate vizuală. Felicitări studenţilor participanţi. Cu suportul atelierului de reprezentări, din acest an vom introduce toate aceste noţiuni în curricula atelierului de proiectare.
Datorita sedintei de consiliu programate luni 06.09 la ora 10, examenul de Teoria Arhitecturii in prezentarea a treia se va decala pentru ora 14.00. Examenul se va da pe Campus Virtual, doar sub forma unei probe scrise (grila + trei imagini de comentat)
Dovada platii examinarii va fi trimisa pe adresa arhitectura1tm@gmail.com pana la ora 13.00.
Pentru ultima temă de proiect scurt ne vom imagina casa unui olar. În scenariul nostru, această locuinţă nu este însă ca oricare alata. Ea este în primul rând o curte în jurul căreia sunt organizate restul spaţiilor de locuit.
Din punct de vedere formal şi spaţial aşadar, casa olarului este o incintă locuită de spaţii înlănțuite sau conţinute în și pe pe limită, o casă cu curte având o delimitare clară şi expresiva între înăuntru şi afară,
Funcţional – casa este un atelier locuit, un spaţiu în care graniţele dintre trăire şi alcătuire se suprapun. În interiorul acestor nevoi; zona de dormit, zona de gătit, zona vieţuiri şi zona muncii, locul olarului, roata lui, spaţiu de uscare, cuptorul de ardere.
Materialitate?
Casa este alcătuită ca şi vasele olarului; din apă, pământ, foc.
În plan poetic, ea este un conţinător, ce, asemeni vaselor ce ies din mâinile meşterului, se deschide în sus, spre cer.
Avem convingerea că mai multe din soluţiile anului 1 FAUT ar fi intrat în finala concursului Kurgi Tower, un motiv în plus să vă încurajăm să participaţi la astfel de concursuri. Reataşăm spre comparaţie proiectele studenţilor FAUT.
Urmăriţi acest link https://us02web.zoom.us/j/83965134033 începând cu ora 8.45 pentru a avea acces la grila de preselecţie pentru examenul oral de TA.
Grila este compusă din 10 întrebări. Din momentul în care accesaţi grila aveţi la dispoziţie 10 minute pentru a parcurge toate întrebările. Grila este accesibila doar între 9.00 şi 9.20. Am prefera însă ca toată lumea să intre la 9 fix, timpul suplimentar fiind doar o măsură de siguranţă în cazul unei conexiuni proaste. La 9.20 accesul va fi restricţionat.
Grila este de tip one pass. Odată ce aţi răspuns la întrebare şi aţi trecut la următoarea nu va mai puteţi întoarce. Întrebările sunt cu răspuns unic sau multiplu, aspect specificat deasupra variantelor de răspuns. Răspunsurile multiple se contorizează procentual din punctul aferent fiecărei întrebări. O întrebare cu două răspunsuri corecte echivalează cu 50% dintr-un punct per răspuns corect bifat. La finalul parcurgerii va rugam să daţi submit. Dacă nu aţi ajuns să daţi submit la expirarea timpului răspunsurile bune vor fi oricum contorizate automat.
Nu încercaţi să copiaţi unii de la alţii. Răspunsurile sunt randomizate de algoritmul aplicaţiei astfel că fiecare aveţi alte variante de răspuns.
Dacă totul decurge conform planului la 9.30 vom avea o ierarhie şi vom şti ordinea de întarare în examen. Pentru examenul oral linkul de zoom este următorul. https://us02web.zoom.us/j/84063009020
Pentru a doua temă a proiectului de verificare din acest an ne îndreptăm atenția spre spațiul public din jurul FAUT.
Ipoteza de lucru este următoarea:
Cu ocazia aniversarii a 50 de ani de invatamant de arhitectura la Timișoara, va propunem sa va imaginati un pavilion expozitional semi-acoperit care sa reprezinte în mod creativ facultatea în relație cu spațiul public din jurul ei. Pavilionul si spațiul urban pe care îl genereaza trebuie sa fie definit ca un spațiu activ, o interfata prin care studenții arhitecți își pot expune lucrările și pot organiza diverse evenimente publice beneficiind de relația ne-mediata și democratică pe care strada o permite. Ansamblul imaginat va exprima cu claritate și adecvare cerintele temei: funcția de reprezentare a FAUT , nevoia de expunere a proiectelor FAUT, nevoia de activare spațială, a unui spațiu uitat, nelipisit însă de calități.
FUNCTIONAL, pavilionul va acomoda următoarele subzone :
1. o zona de expoziție exterioară (publica), acoperită, cu cel puțin 10 suprafețe verticale de tip panou pe care se pot expune planșe până la dimensiunea A0. Panourile pot fi mobile și reconfigurabile din punct de vedere al compoziției spațiale.
2. o platforma in aer liber pentru evenimente și proiecții în suprafața de 30mp și un ecran de proiectie/ perete fundal fix. Platforma poate fi deservită de locuri de stat și/sau gradene.
3. un spațiu închis de tip cameră obscură de minim 10mp cu rol de expunere a unor mici machete de arhitectură. Se va studia modul de iluminare naturala a machetelor intr-un spatiu de tip clar-obscur.
Urmăriţi acest link https://us02web.zoom.us/j/83965134033 începând cu ora 8.45 pentru a avea acces la grila de preselecţie pentru examenul oral de TA.
Grila este compusă din 10 întrebări. Din momentul în care accesaţi grila aveţi la dispoziţie 10 minute pentru a parcurge toate întrebările. Grila este accesibila doar între 9.00 şi 9.20. Am prefera însă ca toată lumea să intre la 9 fix, timpul suplimentar fiind doar o măsură de siguranţă în cazul unei conexiuni proaste. La 9.20 accesul va fi restricţionat.
Grila este de tip one pass. Odată ce aţi răspuns la întrebare şi aţi trecut la următoarea nu va mai puteţi întoarce. Întrebările sunt cu răspuns unic sau multiplu, aspect specificat deasupra variantelor de răspuns. Răspunsurile multiple se contorizează procentual din punctul aferent fiecărei întrebări. O întrebare cu două răspunsuri corecte echivalează cu 50% dintr-un punct per răspuns corect bifat. La finalul parcurgerii va rugam să daţi submit. Dacă nu aţi ajuns să daţi submit la expirarea timpului răspunsurile bune vor fi oricum contorizate automat.
Nu încercaţi să copiaţi unii de la alţii. Răspunsurile sunt randomizate de algoritmul aplicaţiei astfel că fiecare aveţi alte variante de răspuns.
Dacă totul decurge conform planului la 9.30 vom avea o ierarhie şi vom şti ordinea de întarare în examen. Pentru examenul oral linkul de zoom este următorul. https://us02web.zoom.us/j/86233502468
Examenul de Teoria arhitecturii în prima prezentare se va desfăşura în data de 9.06 după cum urmează:
de la ora 9, proba de departajare: examen tip grila. Toate notele peste 5 intră în proba orală. Proba se va desfăşura pe Campus Virtual. Vă rugăm să vă înrolaţi în caz că nu sunteţi deja.
de la ora 9.30 proba orală pe zoom conform programatorului. În proba orală vor intra câte patru studenţi concomitent. Fiecare student va primi două imagini pe care va trebui să le comenteze făcând apel la temele şi conceptele prezentate în cele două surse bibliografice folosite în curs: Pierre von Meiss De la forma la loc, FDK Ching Arhitecture Form, Space, Order. Cele două volume trebuie parcurse în totalitate. Vă rugăm să nu uitaţi de filmele prezentate în curs: Primăria din Saynatsalo, Centrul Popidou, Muzeul Evreiesc din Berlin, Mediateca din Sendai.
I TM 
